Revărsarea sânilor peste presă

    Chiar dacă o fac, recunosc, cu din ce în ce mai mare greutate, sunt nevoit să răsfoiesc zilnic presa naţională, inclusiv cea aşa-zis monden-centrală, de la Bucureşti, acolo unde se dă, chipurile, „ora exactă” în evenimentele numite prețios „mondene” şi păţaniile marilor „vedete” pe care ţara noastră le are pe stoc. Nici nu deschid bine pagina primului ziar vizat (ca să constat în cele din urmă că subiectul deţinea prima pagină a tuturor ziarelor cu specific de bâlci şi panaramă, şi nu numai) că îmi răsare ditamai fundul gol, iţit dintr-o limuzină de lux, în faţa unei biserici. Scuze, m-am uitat mai bine şi am constatat că e vorba de o pereche de sâni supradimensionaţi, revărsaţi care-încotro peste o rochie de mireasă sau, mă rog, ceea ce s-ar fi dorit a fi o asemenea ţinută.

     Aflu imediat că doamna Buruiană (una de pe la tv cu IQ format dintr-o singură cifră), s-a măritat. Casă de piatră şi să trăiţi, Buruiană dragă, dar cine mama fericirii eşti şi ce vrei de la noi, că bagi copiii în sperieţi şi pe bătrâni îi laşi fără salivă, cu apariţia asta, fugită parcă din filmele pentru adulţi. Revărsată şi scursă peste mătăsuri şi paiete, tot o buză şi o ţâţă, unele peste altele, păşea smerită Buruiană către biserică şi alături de ea, proaspăt-soţul Zuluf. Nu ştiu dacă cumva preotul n-a picat în şoc anafilactic când a văzut-o pe Sânziana cu fundul, pardon, scuzaţi- ţâţele pe afară, în faţa altarului, cert este că femeia făcea nişte eforturi megalitice să ridice partea de sus a rochiei care ajunsese deja, din trei paşi, în dreptul burţii. Citesc uluit printre rânduri, descrierea evenimentului, efectuată profesionist, de către colegii de breaslă de la Capitală: „Mai multe fetiţe au fost îmbrăcate în alb” (!) „Sânziana, ajutată de bodyguarzi să urce pe scările bisericii”, „Biserica a fost împodobită cu pene”. „Zuluf a purtat un sacou argintiu”.

   Mă opresc din citit, lămurit complet, şi deschid un filmuleţ, ca să mă învăţ minte. Totul era acolo, despre cum şi cât s-a tras (precum şi cine a tras) de rochia fostei buruieni, actuală Zuluf. Trăgea ea, biata, şi băga înăuntru din şunci, sâni şi piei, dar degeaba, era ca şi când ai fi încercat să îndeşi o plasă de cartofi într-o mănuşă de nou-născut, niciun efect. Sătulă de tras şi vârât înăuntru, îi predă ţâţa, pardon, ştafeta, naşei (cred): „-Trage, fată, şi tu, că io nu mai pot!” Apucă naşa de colţurile rochiei şi trage de ele cât poate, dar degeaba, că revărsarea peste biata rochie era mai ceva ca Dunărea la Porţile de Fier. “Dă-mi lumânarea, ţine tu de ţâţe că mă ţin eu de burtoi, dă buchetul la badigard, că stă de pomană şi l-am plătit deja. Ţine-mi şi cocul te rog, că acuma cade, adu’ penele, să vină penele, am zis să fie pene pe biserică mai multe, să fie ca un păun, aşa, unde sunt, haideţi dragă odată înăuntru că mi s-au făcut picioarele-butuc…”. Iar dialogurile au continuat până la intrarea în biserică, fiecare cum a putut şi cu ce a avut, zuluf, sân evadat, sclipici pe buric sau pantofi de lac, de firmă, bineînţeles. Totul, la vedere şi rapid teleportat pe feisbuc, ca să curgă laicurile.

     Eu nu am nimic cu acest cuplu, Buruiană şi Zuluf, le urez casă de piatră şi copii sănătoşi (am înţeles că duamna este deja gravidă, de unde şi rochia, biata, care nu mai acoperea nimic, de fapt). Ce nu voi înţelege niciodată este de ce nu reuşim, ca naţie, să ne vindecăm şi să încetăm să mai cerem astfel de aberaţii, astfel de evenimente aparţinând unor NIMENI, afişate în poze de juma‘ de metru, pe prima pagină a ziarelor româneşti aparţinând presei centrale. Până la urmă, cine Dumnezeu e această femeie şi ce caută ea, revărsată toată peste o rochie pe cât de urâtă pe atât de inutilă, pe toate ziarele? Şi, mai ales, de ce? După ce abia s-a terminat iureşul şi ţigăneala cu „marele botez naţional” al tovarăşilor Andra şi Măruţă, credeam că mai respirăm, dar n-a fost să fie.

     Din toată simpatia mea pentru talentata Andra, n-a mai rămas aproape nimic, tocmai din cauza exasperărilor la care am fost supuşi, pe toate căile mass-media, pornite din te miri ce, iar acum, de la un simplu botez, transformat în roman-foileton şi împrăştiat peste tot, fie radio, ziare sau televiziuni. Lăsându-i pe Andra & Măruţă şi marele eveniment de interes planetar, adus la stadiul patologic de cult al personalităţii, revenim la buruienile proaspăt mediatizate, la fel, pe toate sursele, găurile sau hârtiile existente. Cât va mai dura toată mizeria aceasta? Până când vom avea, chiar şi doar pe un segment care e îngrijorător de mare, astfel de subiecte pe primele pagini ale ziarelor, pe ecranele tv, cu orele, sau prin reviste şi alte tabloide? Sigur, nu ne obligă nimeni să le citim sau să le privim, tragic este că în proporţie de 80 la sută, aceasta este presa noastră! Fără să vrei le vezi, te loveşti de ele, îţi ies, ca ciupercile, în cale! O revistă de istorie, de artă, de cultură, un ziar de calitate, chiar şi cu „de toate”, care aduce şi altceva în afară de buruieni, guţe, bahmuţe şi cruduţe, nu au parte de o aşa expunere pe tarabe. Abia dacă sunt cumpărate, abia abia dacă mai sunt citite.

    Aproape nimeni nu le mai vrea. Nu discut de gusturile fine, de profesori, de elevi care caută şi altceva în afară de mondenităţi penibile, de oameni aflaţi la pensie care citesc şi îşi îmbogăţesc sufletului şi intelectul cu lucruri de calitate, dar aceştia, comparativ cu masa care savurează şi mai ales cere, zilnic aşa ceva, sunt tot mai puţini. Nu mi-ar părea atât de rău dacă subiectul acestor articole ar fi, cu adevărat, vedete sau artişti, oameni care fac sau au făcut ceva în viaţă. Dar nu este aşa. Constat aşadar că nu fac parte, prin ceea ce scriu, din „pleiada” de jurnalişti „de mare succes”. Editorialele sau articolele-excepție, cum este și acesta, sunt doar semnale de alarmă pe care, știu, le aud prea puțini. Dar prefer să scriu, să rămân cunoscut doar câtorva oameni cu gusturi educate şi cu pretenţii, decât să mă îmbete vreun val de „succes” venit din medii infestate cu astfel de orori de presă, sărăcite cu duhul până la inaniţie cerebrală.