Ajutor!

   Îmi ies în cale, mergând prin centrul Zalăului, nişte afişe mici, puse în vitrinele unor farmacii, magazine de jucării sau cu produse naturiste. Fotografia unui băieţel, frumos ca toţi copiii, care cere, prin ochii lui mari şi scrisul părinţilor, ajutor. Un copil bolnav de o boală grea, pe care nici spinarea unui om mare nu o poate căra, şi nici trupul puternic şi obişnuit cu greul al unui adult, nu o poate duce, fără suferinţă. Am privit în ochii copilului, care străluceau de puritate, acolo, în spatele vitrinei, şi am încercat să-mi imaginez ce este în sufletul lui şi cât se găseşte în capacitatea lui de a înţelege, ce se întâmplă cu el şi de ce în doar câţiva ani de viaţă trăiţi, soarta l-a lovit atât de crunt. Probabil că vârsta nu-l lasă să capaciteze cu exactitate, şi acesta este până la urmă, poate, şi o formă de protecţie venită pe calea firescului, pentru ca măcar psihic, un micuţ lovit de boală să nu sufere.

    Însă lângă el, sunt cei dragi, părinţi, fraţi, bunici care ştiu cu exactitate gravitatea situaţiei. Ceea ce este, la nivel de societate, cu adevărat trist este faptul că în astfel de cazuri, oamenii, mai ales cei care au posibilitatea să o facă, se mobilizează rar, puţin sau deloc. De instituţii, nu mai vorbesc, mass media, extrem de puţin, astfel încât, dacă din întâmplare vezi, pe foaia aceea de hârtie liptă pe un colţ de geam, uriaşa dramă a unui copil, te întrebi de ce el nu are, de exemplu, şansa egală la meditaizare, atenţie şi, de ce nu, sprijin pentru tratament, cum are şi onoratul fost primar al Capitalei.

    Despre care zilnic suntem informaţi cum este plimbat, arestat fiind, pe la toate spitalele, toţi profesorii, toate aparatele şi investigaţiile, timp în care suntem şi ţinuţi la curent din oră în oră cu evoluţia stării domniei sale de sănătate. Pe scurt, un (prezumtiv, deocamdată) infractor cercetat pentru constituire de grup infracţional de tip mafiot, trecut de 60 de ani, arogant şi lipsit de orice urmă de deminitate beneficiază de toată atenţia, toate tratamentele din lume, de bani nu mai vorbim pentru că nu e cazul, iar un copil de patru ani, chinuit de o boală cumplită, care îşi numără zilele pe degete, stă ascuns într-o vitrină de magazin sub forma unui afiş timid, doar-doar cineva, într-un oraş mic, l-ar putea vedea. Într-o astfel de situaţie care, ce-i drept, nu e singulară din păcate, autorităţile unui oraş, instituţiile care pot, nu mai vorbesc de cele responsabile de sănătatea populaţiei, ar trebui să fie primele care oferă un sprijin sau care, prin glasul lor, pot cere sprijinul oamenilor.

    Dacă vedem peste tot afişe cu spectacole de stand-up comedy, poze cu conserve, afişe electorale uitate de timpuri şi câte şi mai câte, de ce un copil nu poate avea o şansă în plus printr-o mediatizare suficient de puternică încât să aducă, atât cât se poate, un ajutor concret în salvarea vieţii lui. O familie sălăjeană se află în cel mai mare necaz, şi, aşa cum spuneam, nu este singura în situaţia aceasta. Un afiş lipit pe fereastra unei farmacii, nu are cum să-i aducă mare lucru, deşi chiar şi efortul acesta minim şi generozitatea comercianţilor, nu sunt de trecut cu vederea. Dar vreau să văd fotografia acestui copil drăgălaş şi în alte locuri. Să aud de el şi la radio, să-l văd şi la televizor, să-i aud numele rostit şi de oameni puternici prin funcţiile pe care le au.

   Vreau să fim scutiţi, măcar atunci când putem promova salvarea unei vieţi aflată la începutul ei, de măştile din partidele politice, de gesturile lor răsuflate şi false, de figurile parlamentarilor care îşi votează, precum hoţii, în miez de noapte, pensii ameţitoare pentru cei câţiva ani de sforăit în fotoliile Parlamentului. Nu vreau să mai aud de ei sau să-i mai văd măcar atunci când putem să le dăm, cel puţin temporar, un mare şut, să iasă din cadru, pentru a face loc apelului disperat al unei familii care îşi vede copilul în agonie. Aflu că voleiul zălăuan, din puţinul pe care îl are, a dat startul într-un mod oficial campaniilor prin care acest copil să fie sprijinit. Este o veste bună şi sper ca exemplul echipei noastre să-l urmeze tot mai mulţi. Vă spuneam în numărul de ieri despre „setul de valori” legiferat de Guvern pentru străinii pe care îi avem pe stoc şi pentru cei care urmează să ne fie musafiri pe viaţă. Venituri lunare pentru ei, mai mari decât venitul unui pensionar sau salariat care obține prin munca lui, venitul minim pe economie. Bani de haine de vară, bani de haine de iarnă. De chirie, de medicamente, de mâncare, bani pentru cărţi, jucării şi Dumnezeu mai ştie pentru ce. Foarte bine, foarte frumos, foarte firesc, suntem o ţară căreia îi pasă de străini.

     Dar ce facem cu ai noştri? Cu bătrânii care după ani de muncă întind mâna la colţul străzii, cu tinerii care fug încotro văd cu ochii, sătui de zgârcenia patronilor şi de tratamentul degradant de care „beneficiază” la un loc de muncă de rahat? Şi ce facem, oameni buni, cu copiii bolnavi de cancer sau de oricare altă boală cruntă, care stau cuminţi şi aşteaptă, cerând ajutor în şoaptă, în colţul unei vitrine de butic? Unde este „setul de valori” care ar putea să-i ajute să respire în continuare şi să trăiască? Aceşti copii, părinţii lor de fapt, nu cer nici bani de haine, nici de cărţi sau jucării. Sunt bani pentru o şansă la viaţă, nimic altceva. Ar fi mai drept, mai firesc şi mai uman, să vedem la televizor ochii acestor copii, decât să înghiţim zilnic, din două în două ore, privirile injectate şi pline de păcate ale politicienilor şi şefilor de oraşe sau judeţe, care află că au câte cincizeci de boli doar când calcă pragul arestului şi fac din asta o tragedie naţională.

Cei care doresc să-l ajute pe Andrei o pot face în contul deschis pe numele Anca Milas, BRD-RO84 BRDE 320SV040 5241 Cod SWIFT BRDROBU  Orice sumă, indiferent cât de mică, este o șansă uriașă la  viață, pentru acest copil.