Despre morţi nu numai „de bine”

Nu ştiu cine a inventat zicala asta, însă pe lângă altele câteva, cel puţin la fel de aiuristice, care nu doar că sunt inepte, ci produc şi mutaţii periculoase în creierele aflate în creştere, este şi această zicală una tembelă. Cum să spui numai „de bine” despre un violator, un criminal în serie, un dictator care a nenorocit un popor, un pedofil sau un om care a făcut suficient de mult rău astfel încât să-l dai liniştit dracului şi după ce crapă. „ A violat cinci fetiţe, din care cea mai mică avea 6 luni dar Dumnezeu să-l ierte şi să-i lumineze calea, să-i fie cât mai uşoară ţărâna, a fost un om bun, sufletist, bun meseriaş, soţ şi părinte iubitor” Sigur că în faţa unui asemenea… mort, ai fi în legitimă apărare dacă te-ai apuca să blestemi ca la uşa cortului, dar decât să te apuci să-l vorbeşti de bine, mai bine taci, nu mai spui nimic. Taci şi gata! Pot să spun că această zicătoare este chiar mai gravă decât cea pare o credeam cea mai penală, aceea potrivit căreia dacă ai luat o palmă (nu contează ca e injustă sau nemeritată) trebuie să întorci şi obrazul celălalt. Grav. Revenim la morţi despre care, potrivit acestor vorbe de duh plecat cu pluta, indiferent ce a făcut răposatul, el trebuie vorbit doar de bine. Adică lăudat, compătimit eventual, şi chiar dacă el şi-a luat zilele, de exemplu, după ce a hăcuit pe careva şi l-a repartizat în saci de plastic, ori a violat vreo bătrână şi i-a dat şi una în cap, mortul e mort şi despre el, numai de bine. NU este aşa, poate fi şi de rău despre unii morţi şi nu comiţi niciun păcat sau ilegalitate, oare nu faptele noastre, din timpul vieţii evident, ne definesc ca oameni, ca ceea ce suntem sau am fost? Dacă a fost de rău, da, poate fi spus şi după ce omul a murit. Dincolo de această zicală foarte discutabilă, de multe ori se sare calul într-o veselie. Am văzut cu toţii circul mediatic făcut în jurul morţii tribunului Vadim, eu nu-mi amintesc ca un politician să fi fost, după moarte, atât de batjocorit de oameni plătiţi să ne expună totuşi un punct de vedere decent, uman şi lipsit de răzbunări personale. Discutăm totuşi de o personalitate a românilor, başca scriitor tradus în 11 limbi, poet, un om de cultură aşa cum nu prea mai avem mulţi prin ograda românească. Revenind la idee, una e să critici argumentat, să descalifici dovedit unele fapte, să spui că ceva, undeva, nu a fost bun, legal, moral şi alta e să înjuri la propriu sau să umpli spaţiul de transmisie cu invective greu de reprodus, să batjocoreşti inclusiv familia să jigneşti gratuit un om care nu mai există fizic. Aici este graniţa dintre obiectiv şi ridicol, dintre critică şi batjocură, dintre a fi om şi a fi secătură. Nici eu, cu toate că l-am apreciat mult pe Vadim Tudor pentru multe din realizările sale, nu sunt de acord să-l transformăm într-un martir iar familia care a rămas în urma lui, să o decretăm „caz social”, să fim serioşi. Sunt familii care literalmente mor de foame şi se zbat în sărăcie, chiar nu e cazul să facem un fenomen din situaţia văduvei lui Vadim şi cele două fete apte de muncă, întregi, isteţe. Deci nu vorbim despre asta pentru că picăm cu fundul în ditamai ridicolul. Dar nici nu pot să nu văd avalanşa de invective, atât de inutile, furtuna de mizerii, limbajul absolut hidos şi spurcat al unor realizatori radio-tv sau jurnalişti, care reuşesc să treacă de orice limită a bunului simţ şi a moralităţii. Asta este trist, şi este şi mai trist faptul că ăştia se cred mari formatori de opinie. Poţi discuta astfel încât să eviţi un discurs de ţaţă, murdar, de vagabond care trage pe nas  şi pe urmă urlă în trafic la tine că nu-l laşi să treacă. Poţi folosi cuvinte care să nu te descalifice pe tine ca om, viu până una-alta, în faţa unui trup lipsit de viaţă care oricum nu se mai poate apăra. Poţi să critici, să faci cunoscute lucrurile care poate nu i-au făcut cinste dispărutului şi nu au fost o dovadă de caracter, însă dacă te respecţi şi respecţi şi audienţa sau cititorul, de familia celui despre care vorbeşti nici nu mai amintesc, nu ai voie să foloseşti un limbaj de cameră de arest. Prin urmare, cu bune şi rele, despre morţi nu e obligatoriu să vorbim exclusiv „de bine”. Putem vorbi şi „de rău”, fără riscul ca vreo divinitate să ne dea în cap, atâta timp cât mortul, viu ca noi toți cândva, a făcut şi rele sau fărădelegi cât a respirat. Doar că şi în vorbitul „de rău” trebuie să existe măsură, profesionalism, decenţă şi bun-simţ, cu precădere atunci când cel care o face apare, pudrat şi important, în faţa mulţimii.