Am scris cu câteva zile în urmă despre felul în care, de multe ori, cetăţenii sunt ignoraţi de autorităţi prin lipsa de transparenţă a unor acţiuni, lipsa de consultare, de ascultare, de luare în calcul a opiniilor lor, lucruri care dincolo de orice comiţie şi comitet, sunt de fapt, cele mai importante. Oare cât timp trebuie să mai treacă, aiurea şi degeaba, până când cei care sunt tot de noi aleşi, să înţeleagă că deşi prin lege deciziile le aparţin, sunt situaţii în care nu ai voie să decizi asupra unor lucruri fără să întrebi oamenii înainte să ridici mâna să votezi în şedinţe. Fără să-i asculţi, să creezi condiţii de aflare a ofului public, să faci sondaje, astfel încât oamenii să spună ceea ce cred şi ceea ce vor de fapt. Iar în final, vocea majorităţii să poată avea cel mai greu cuvânt atunci când un factor de decizie, comisie sau consilier, va hotărî ceva pentru un oraş sau comună. Apucăturile acestea comuniste, cum că „noi, comisia facem, dregem şi vă arătăm noi vouă sigur vreţi cum vrem noi”, încep să scoată cetăţenii din sărite.
Să fim bine înţeleşi, pentru că mai răsare câte unul care ne învaţă, în coada unui material, cum să ducem lingura la gură: Nu este nimeni într-atât de bătut în cap încât să nu înţeleagă rostul acestor oameni sau funcţii. I-am ales – o parte –, alţii s-au ales între ei, nu contează asta. Ei sunt acolo să propună, să se consulte, să voteze, să decidă. E clar, este şi legal evident, nu cotestă nimeni asta că doar nu suntem chiar proştii-proştilor încât să ne închinăm la câte un comentariu tembel care ne spune „păi ştiţi, comisia funcţioneză în baza unei legi”. Uau, chiar? Nu despre asta este vorba iar cei care au dopuri în urechi, nu vor auzi în veci acest lucru. Este vorba despre cetăţean. Despre mulţime. Despre raţiunea de a fi a acestor instituţii şi funcţii. Despre ignoranţă, nepăsare, durere în fund şi desconsiderare faţă de el. Oamenii aceştia ajunşi unii prin merit şi competenţă, alţii prin natura împrejurărilor sau ascuţimea pilelor, că ştim cu toţii, colcăie pilele ca şoarecii în şopron prin instituţiile noastre, trebuie să înţeleagă fără să se mai opărească atât, că este esenţial contactul cu oamenii şi mai ales materializarea voinţei acestora. Şi cu ăia fără şcoală, şi cu ăia mai deştepţi şi cu ţăran, şi cu ţigan, şi cu sas, maghiar, tătar sau ce-om mai fi prin ţara asta! Oameni mari, cu funcţii şi mai mari: nimic nu este bătut în cuie dragii mei, şi nimic nu este garantat pe veci! Trebuie înţeles fără urmă de supărare sau simptome de mania persecuţiei, că este vital, este normal, moral şi absolut în beneficiul vostru, pe urmă şi al cetăţeanului, să-i consultaţi pe oameni în orice acţiune sau decizie menită să le modifice viaţa, lucrurile, numele ori imaginile care o compun! Uneori legea nu vă obligă să faceţi asta, însă în cele mai multe cazuri există obligativitatea consultării publice, nici nu mai discutăm despre asta, că ştim şi noi şi ştiţi şi voi. Dar există o obligaţie morală, umană, un lucru frumos care răsare doar în prezenţa respectului şi consideraţiei faţă de omul care te-a pus în acel scaun şi pe care îl repărezinţi. Nu face nimeni o critică absurdă, de dragul criticii.
Am lăudat în nenumărate rânduri acţiunile Primăriei, Prefecturii sau Consiliului Judeţean. S-au făcut şi se fac multe lucruri bune pentru acest judeţ şi pentru municipiul Zalău, se fac eforturi, avem şi luptători printe aleşi. Este firesc să-i lăudăm atunci când este cazul, însă atunci când constatăm că deşi unele lucruri, aşa cum ni le justifică ei, sunt legale, da, comisia funcţionează în baza a nu ştiu câte legi şi regulamente, sigur că aşa funcţionează. Dar cine vrea să citească puţin mai atent materialele noastre, să privească dincolo de paragraful unui regulament, poate chiar şi printre rânduri, va înţelege cu uşurinţă faptul că la altceva ne referim! Multor oameni care ne conduc, de la şefi de birouri până la preşedinţi de comisii, comitete, şefi de servicii, viceprimari, primari, consilieri, le lipseşte cel puţin o coardă sensibilă, poate cea care vibrează cel mai frumos, dintre toate. Şi un gram în plus de subtilitate, o picătură mai mult de sinceritate.
Ca oameni, sunt convins că există calităţi cu nemiluita, acestea însă, în exercitarea funcţiilor, datorită culorii politice, a intereselor, acestea rămân ascunse, inactive. Şi e mare păcat, e în detrimentul lor dar şi al nostru. Pierdem cu toţii. Totul este perfectibil, nimic nu e bătut în cuie, inflexibil. Săraci sau bogaţi, cu funcţii sau simpli funcţionari, muncitori sau lucrători ai pământului, cu toţii trebuie să fim oameni şi să nu uităm niciodată că la un moment dat, viaţa ne poate aduce exact în situaţia în care acum, se află, poate, cel pe care îl ignorăm, îl refuzăm sau căruia îi dăm un şut gratuit în fundul şi-aşa bătut de nevoi şi greutăţi. Revenind la subiect, da, oamenii trebuie consultaţi. Un sat are zece locuitori? Da, toţi zece trebuie întrebaţi şi ascultaţi când se decide ceva pentru ei şi locul în care trăiesc.
Când cei care trebuie să facă asta vor înţelege că este normal, moral şi uman să procedezi aşa, atunci şi respectul, consideraţia dar mai ales sprijinul din partea celor mulţi, vor fi cele pe care fiecare om aflat într-o funcţie importantă, le pretinde.
