Va fi bine!

 

Am intrat în „pâinea” lui 2015. Ca mereu de altfel, începuturile de an nu sunt foarte surâzătoare. Cu atât mai puţin cu cât vin după o mini-vacanţă în care s-au consumat, pe lângă multe calorii şi grade- alcool, şi resursele de bună dispoziţie. Urmează, într-un firesc enervant, activităţi faţă de care nu avem niciun gram de afecţiune: mersul la serviciu, strânsul bradului, calculatul banilor rămaşi dar şi a primului salariu care va veni suficient de târziu cât să fie deja ciopârţit şi împărţit în zeci de locuri de parcă n-ar fi doar unul, şi ăla paraplegic şi anemic. Copiii au venit de de pe la bunici, iar programul de dimineaţă se reia, automatizat, la fel ca în fiecare început de an: habar nu ai cu ce să te îmbraci, cu ce să-i îmbraci,  ai rămas fără  idei de pus prin sendvişuri, că şi tu şi ai tăi v-aţi săturat de toate, vin facturile teancuri, se sparge şi o ţeavă, vine şi zăpada, după ce de Crăciun ne venea să ieşim la plajă, vine orice care nu seamănă deloc cu vreo fericire uriaşă …deci nimic surprinzător, doar că începe un alt an.

Porţia de promisiuni, nelipsită nici ea, din partea boierilor. Putem spune că promisiunea, în general, are o singură componentă certă: aceea de a dezamăgi oamenii.

Ciclic, promisiunile venite de sus sunt poate singurele certitudini de care avem parte la fiecare sfârşit de an vechi şi început de an nou. Se promite cu basculanta, en-gros. Ai senzaţia că ţi-au venit cărbunii la poartă, grămadă, când asculţi ce ţi se promite. Şi în ciuda repetabilei poveşti care an de an răsună ca o goarnă, în aceleaşi note şi pe aceleaşi versuri, nu ne putem vindeca de „crezut”. „Crede şi nu cerceta”, pe acest principiu românul îşi târăşte bocancii pe cărările fiecărui început de an. „Scade sărăcia, creşte nivelul de trai!”, zic ăştia, bine îmbrăcaţi, pe la TV. „Creşte numărul locurilor de muncă!”, dăm şi noi din cap sperând că nu vor creşte de pomană, ca proastele, şi că cei pentru care cresc chiar îşi vor dori să şi muncească. Premierul avansează idei halucinante, pe care nici nepoţii Angelei Merkel nu le-ar crede, printre altele se conturează ideea trecerii la moneda euro în trei-patru ani. Deci, start! Acum vă las să vă tăvăliţi pe jos de râs…pentru că deşi suntem, ca ţară, campioni la non-sensuri, asta cu „moneda euro” este de tot circul. Să presupunem , prin absurdul absurdului, că odată cu centenarul Marii Uniri, va avea loc şi transformarea leului în monedă europeană. Moneda practic va avea aceeaşi putere şi acelaşi efect, dacă nu unul mai rău, în existenţa noastră.  Încep cu mama: cam 180 euro pensie. Bunica, vreo 90 de euro. Deja râd isteric. Voi cum staţi? Ar arăta diferit o sesiune de cumpărături, la hypermarket, faţă de ceea ce avem acum, aproape săptămânal, când constatăm că lăsăm la casă tot ce avem la noi, prin buzunare, sertare secrete, genţi, carduri, şi ne alegem cu aproape nimic? Ar arăta diferit doar ca monedă şi ca nivel de depresie, probabil mult mai adâncă decât cea pe care o trăim acum atunci când mergem cu tupeu la cumpărături. Nu mai amintesc de facturi, de medicamente, de haine pentru cei mici dar şi pentru noi, că doar nu facem nudism, de o carte, de un cadou şi de „alea multe” care lună de lună vin încolonate şi se agaţă de noi ca scaieţii.

Se promite, Dumnezeu ştie pe ce baze şi raţionamente, că vom avea în doi -trei ani, cu până la 400 de mii de săraci mai puţin decât avem astăzi. Asta da, veste! Să mori iar de râs, nu alta! Care va să zică nu vom mai fi zece milioane de sărăntoci, vom fi „doar” 9.600.000. Nu ştiu în ce rubrici să încadrez, aşadar, toate aceste elucubraţii ale puterilor. Bancul zilei? Po(a)nta anului? Gluma lunii? Că oricum o dai, tot te umflă un râs neanunţat şi te scutură bine.

Dincolo de toate aceste vorbe, care nu-şi vor depăşi în vecii vecilor condiţia de sunet lătrat – să fim serioşi, nu ne rămâne decât speranţa legată de ceea ce noi înşine putem face pentru noi. Noi suntem unica noastră speranţă! Anul 2015 nu va aduce absolut nimic, cu atât mai puţin ceva nou şi bun, din partea altora. Nu se va schimba nimic atat timp cât nu vom fi noi cei care vom face ceva pentru viaţa noastră dar şi a celor dragi care din diferite motive, unii dintre ei, nu se pot descurca singuri.

Schimbările, cele pe care le avem deja în cap, aliniate, trebuie să ia startul în sufletul, raţionamentul şi acţiunile noastre. Nicăieri în altă parte pentru că aşteptând ca „ei” să facă ceva menit să mişte simţitor înspre bine, vieţile noastre, aşteptăm ca în fiecare an: degeaba.

Să pornim cu încredere în noi, mai puţin în ei, cu gandurile concentrate către ceea ce avem de făcut şi nu către ceea ce oricum ei nu fac, către faptele noastre bune şi mai puţin să ne risipim energia gândindu-ne de ce răul e mereu, mai ales acolo, în sfere înalte, mai puternic decât binele.

Să ne îngrijim mai atent de sănătate, să fim mai cumpătaţi, mai toleranţi, mai înţelegători, să ne iubim mai mult pe noi înşine şi pe cei pe care credem că îi iubim deja suficient de mult. Să facem tot posibilul să strângem în jurul nostru, zi de zi, mai multe emoţii şi amintiri decât lucruri, obiecte, pentru care muncim oricum prea mult şi de care ne plictisim prea repede.

One Thought to “Va fi bine!”

Leave a Comment