Sătui de “ba pe-a mă-tii”

A dat bunul Dumnezeu şi s-au închis, cu trântit de uşi, şi listele pentru parlamentare. Greu, cu circ, cu scandalul şi ţigăneala la care am fost nevoiţi să asistăm ca de fiecare dată când în lumina reflectoarelor apare măria sa, ciolanul. Păruială, dă-te tu să intru eu, trădări, de ce ăla, că ăla era pe trei şi acum e pe unu, de ce la Târgu Jiu era o listă, iar la Bucureşti a apărut alta, şi tot aşa până la adânci bătrâneţi. Suntem obişnuiţi, nimeni nu e şocat să vadă eternele personaje care, în grădina proprie, se iau la pumni şi se scuipă, se urăsc, se sapă. Iar dacă în sânul partidelor este această atmosferă, eu, ca simplu “anonim” (aşa cum mă alintă politicienii) la ce sau în ce să mai sper?

Odată încheiat şi acest capitol, se deschide altul, mai evazat: campania electorală. Vom asista şi în această campanie, ca în toate celelalte, la eterna șaradă expirată, în direct, la un teatru de păpuşi demn de premiile Pinocchio, la veșnicele promisiuni, decolorate de timpuri, la prezentarea moaștelor mincinoase ale fiecărei formațiuni spre veșnica pupăceală din partea electoratului, cum cred ei. Un nou scrutin, o nouă ocazie să arate fiecare cât e de pregătit să facă totul, deși tu l-ai mai ales de vreo zece ori până acum iar el ți-a demonstrat până ți-a albit părul că în afară de somn și hoție nu e capabil de altceva. Lecturând comentariile cititorilor noştri, întrebând lumea pe străzile Zalăului, văzând şi ceea ce spune omul simplu, indiferent de localitatea în care trăieşte, realizez că în ciuda loviturilor, minciunilor şi ţepelor pe care le-am primit sistematic în ultimul sfert de secol am rămas o naţie de optimişti şi de oameni generoşi. Pentru că încă ne mai dorim ceva, visurile sunt încă vii şi, culmea, încercăm să acordăm un ultim dram de încredere celor care ne vor reprezenta în cel mai înalt for al ţării. Ce vor sălăjenii de la viitorii parlamentari (cu puţin ghinion, în mare parte aceiaşi)? Vor implicare, sinceritate, voinţă şi caracter. Ca într-un mariaj sănătos sau o relaţie frumoasă.

Oamenii vor să vadă faptele, nu să audă, iar şi iar, vorbele, mereu aceleaşi. Mereu cu “ba pe-a mă-tii”, mereu cu critică şi văzutul paiului din ochiul altuia, băgare de vină la ceea ce nu au făcut ceilalţi, şi mai puţin cu expunerea plenară a propriilor realizări, a propriilor ţinte atinse, ca senator, deputat ori ca partid, în întregul său. Oamenii s-au săturat să audă de la tine ceea ce nu a făcut celălalt, oamenii îşi doresc să îşi vadă împlinite cele câteva dorinţe care, şi acelea, sunt de o normalitate strigătoare la cer: un drum asfaltat, un parc, o localitate modernizată. Un cinematograf, o şosea de centură, un stadion care să nu arate a depozit de cereale, un investitor care să ne calce pragul cu mai mulţi bani şi dorinţa de a rămâne aici şi în interesul lui, dar şi al nostru. Mai mulţi turişti, dar şi mai mulţi sălăjeni veseli, senini, pe străzile localităţilor ori în case.

Mai puţină minciună şi mai mult drag de oameni, mai puţină ipocrzie şi justificare a lipsei de rezultate şi mai multă asumare, mai mult curaj chiar şi atunci când şi politicianul, om fiind şi el, mai greşeşte. Ne-au îmbolnăvit nepăsarea şi făcutul de nimic al celor care ne reprezintă la Bucureşti. Cei care vin ori dacă sunt, parte din ei, aceiaşi cu cei care nu vor pleca, trebuie să înţeleagă fără să dea ochii peste cap că nu mai avem timp să aşteptăm. Viaţa asta, oricum grea şi plină de nevoi, poate fi  puţin mai senină, mersul ei mai firesc şi mai colorat dacă şi ei, cei aleşi de noi, plătiţi regeşte, având cinci pensii asigurate puse cap la cap, vor împreuna fericit putinţa cu voinţa şi vor înţelege că suntem bolnavi de aşteptare, de regrete, de minciună, suntem şubreziţi de tot ceea ce timp de peste două decenii trăim şi simţim până la os.

Dacă ei nu vor înţelege faptul că şi statul deoparte, nimicul, letargia decizională, inerţia şi nepăsarea sunt adevărate infracţiuni de vreme ce eşti pus acolo să faci ceva pentru judeţul tău, dacă ei nu vor încerca în cel de-al treisprecelea ceas să schimbe nu doar mentalitatea unui grup, ci a unui întreg care să-şi întoarcă faţa şi votul de proiecte, de mai bine, şi către noi, atunci nimic nu se va schimba. De discursuri, conferinţe de presă, publicitate şi gargară, noi suntem sătui. Sălajul nu mai crede în nimic şi nu mai ascultă nici măcar o frântură de discurs atâta timp cât el vine să acopere o hoţie, o neputinţă sau o lipsă totală de activitate de substanţă, cu care să poţi, dacă tot insişti, să te lauzi. Nu mai vrem să ascultăm vorbe la masa goală, să auzim explicaţii pentru ceea ce nu s-a făcut şi nu se face de decenii, aici. Noi nu ne putem lăuda cu nimic, nici măcar cu ceva finalizat din ceea ce am început acum 15 ani. Şi atunci, despre ce vorbim? Despre alegeri? Alegerea… cui? 

Rândurile mele umile sunt pentru luare aminte, acolo, ştiu ei… şi îndrăznesc să vorbesc în numele tuturor sălăjenilor de bună credinţă, care încă mai au voinţa de a spera şi puterea de a le acorda un ultim vot de încredere. E vorba de voinţă şi putinţă, domnilor viitori aleşi, două componente la fel de importante cum sunt oxigenul şi hidrogenul atunci când povestim despre apă. Fără ele, noi aşteptăm degeaba, în timp ce voi aşteptaţi cu folos ziua de salariu şi anul în care ieşiţi la “pensii” şi nu la pensie, pentru că aşa e la noi: alesul are mereu mai mult, mai bine şi mai bun.